Sârbii din România

Prezenţa sârbilor pe actualul teritoriu al României trebuie cercetată încă din secolul al VI-lea, cand o parte din slavi părăseşte vatra de origine şi coboară înspre Câmpia Panonică. Încă dinainte de sosirea avarilor, fie independent, fie împreună cu hunii şi gepizii, slavii populează părţile de nord şi est ale României de astăzi, îndreptându-se într-un număr din ce în ce mai mare înspre Banat, Crişana şi Ardeal. La începutul secolului al VII- lea o mare parte a slavilor a migrat spre Peninsula Balcanică, o parte însă rămânând pe teritoriile menţionate.

Cele mai timpurii izvoare ale istoriografiei româneşti dar şi numeroasele toponime atestă prezenţa elementului sârbesc în toate provinciile istorice ale României de astăzi încă din Evul mediu timpuriu.

La fel ca şi conaţionalii lor la sud de Sava şi Dunăre, sârbii din partea de sud-est a Câmpiei Panonice primesc creştinismul din Bizanţ, în a doua jumătate a seculului IX. Istoricii români subliniază faptul că românii au fost creştinaţi înainte de venirea slavilor, însă şi ideea că apartenenţa românilor la biserica răsăriteană şi nu la cea apuseană se datorează în mare măsură slavilor, serviciului divin slav şi alfabetului chirilic.

Înfăptuirea unităţii spirituale a poporului sârb de la nord şi sud de Dunăre şi Sava, bazată pe tradiţiile Bisericii ortodoxe sârbe, a avut un rol covârşitor în existenţa acestuia pe aceste meleaguri.

La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, pericolul turcesc din imediata vecinătate, cât şi migraţia populaţiei maghiare înspre nordul Ungariei au determinat o schimbare majoră de atitudine a regalităţii maghiare faţă de populaţia ortodoxă sârbă. Toleranţa confesională a luat locul catolicizării, iar atitudinea ostilă faţă de sârbi a cedat în faţa necesităţii de a crea şi organiza un sistem eficient de apărare împotriva expansiunii otomane.

Pătrunderea energică a turcilor pe teritoriul balcanic şi tragedia de pe Câmpia Mierlei (Kosovo Polje) din anul 1389 au determinat un număr însemnat de sârbi să-şi părăsească vetrele şi să se îndrepte spre Ungaria (Banat şi Ardeal), dar şi spre Ţara Românească şi Moldova. A migrat atât populaţia de rând, cât şi nobilimea. Sârbii s-au răspândit pe întreg teritoriul României de astăzi, prezenţa lor fiind din nou atestată de izvoare istorice.

La începutul secolului XV, despotul sârb Stefan Lazarević primeşte din partea regelui maghiar numeroase domenii, cât şi un număr considerabil de mine în Ungaria, cele mai multe pe terioriul actual al României. Moştenitorul său a fost Đurađ Branković care, ca şi precursorul lui, a devenit, după rege, cel mai puternic nobil din Regatul ungar. Domenii întinse din Crişana la începutul secolului XV primeşte şi Dmitar Mrnjavčević. În a doua jumătate a secolului XV, mulţi nobili proveniţi de pe teritoriul Serbiei medievale, ca de pildă Stefan şi Dmitar Jakšić, Miloš Belmužević primesc domenii de-a lungul Mureşului.

În anii şaptezeci şi optzeci ai secolului XV, teritoriile din jurul Timişoarei, până înspre Mureş, cât şi Clisura Dunării devin teatrele unor bătălii sângeroase împotriva turcilor, conduse de comandanţi sârbi şi maghiari. Timişoara devine locul de plecare pentru corpurile armate ale regelui maghiar, ale despotului sârb şi ale principelui transilvănean spre teritoriile inamice. Ca urmare a incursiunilor care au ajuns adânc pe teritoriul Serbiei şi Bosniei, împreună cu armata s-a retras şi o însemnată populaţie sârbă. Izvoarele istorice atestă faptul că acestea au fost valuri masive de populaţie, care au acoperit întreg teritoriul Banatului, ajungând adânc în Ardeal şi până în părţile de nord ale Crişanei. Dintre acestea, menţionăm scrisoarea regelui maghiar Matia Corvin adresată Papei, prin care îl informează ca doar între 1479-1483 pe teritoriul Ungariei s-au stabilit în jur de 200.000 de sârbi. O parte din aceştia s-au stabilit tocmai în regiuni de pe actualul teritoriu al României.

Până la înfrângerea catastrofală de la Mohács în anul 1526, expanisiunii otomane înspre Europa centrală s-a opus Ungaria. Ulterior, în regatul cândva puternic se instaurează lupta perfida pentru ocuparea tronului. În împrejurări dramatice, după bătălia de la Mohács, în zona Lipovei şi a luncii Mureşului se constituie o mişcare de eliberare în fruntea căreia s-a aflat autointitulatul ţar Jovan Nenad. Reuşind să adune la acea vreme cea mai puternică forţă militară din Balcani, cu 15.000 oameni înarmaţi, în scurt timp el defineşte o pseudo-formaţiune statală în sudul şi estul Câmpiei Panonice. Deşi mişcarea a fost înăbuşită, ea rămâne importantă fiindcă a întărit în conştiinţa sârbilor că numai prin luptă se poate realiza eliberarea naţională.

Din anul 1552 Timişoara devine reşedinţa elayetului. În cetate locuiau familii sârbeşti de comercianţi şi meşteri, dar şi de soldaţi în slujba armatei turceşti. Chiar şi în timpul ocupaţiei turceşti sârbii au continuat să se stabilească în Crişana şi Banat, devenind tocmai în acea perioadă un element etnic important. Datorită acestui fapt, documentele istorice din acea vreme, în special cele maghiare, denumesc aceste regiuni Rascia.

Poporul sârb nu s-a împăcat niciodată cu ideea pierderii libertăţii naţionale. Secolele stăpânirii turce au fost presărate cu răscoale şi revolte. După înăbuşirea răscoalei din Banat (1594) a urmat o nouă migraţie spre partea de vest a Ardealului, locuită încă din prima jumătate a secolului XV de sârbi.

În pofida neajunsurilor care caracterizau viaţa sârbilor locuitori din acele locuri, valurile de migranţi înspre Banat şi Crişana nu au încetat. Aceasta era şi în interesul turcilor, fiindcă numeroase localităţi dispăruseră datorită pustiirilor repetate. În acest mod, sârbii şi-au păstrat majoritatea în regiunile amintite. Ca mărturie stau datele din Catastiful Patriarhiei de la Ipek, un pseudo-recensământ al locuitorilor ortodocşi din anii 1660 şi 1666, în care sunt înscrise aproape 200 de localităţi cu populaţie sârbă.

În timpul Marii Migraţii din anul 1690, sârbii din Banat, Crişana şi Ardeal au avut un rol însemnat. Cu puţin timp înainte de trecerea sârbilor din Serbia pe teritoriul Imperiului habsburgic, la Adunarea de la Belgrad au participat şi sârbii din aceste locuri. Negocierile cu împăratul Leopold I au fost conduse de episcopul Ienopolei (Ineului) Isaija Djaković. Valul Marii Migraţii a cuprins şi locuitorii sârbi ai Banatului, o parte din aceştia plecând spre părţile nordice ale Ungariei.

În urma Păcii de la Karlowitz (1699), Banatul a rămas parte a Imperiului Otoman. Deoarce printre teritoriile eliberate s-a aflat şi Crişana, prin populaţia sosită, prezenţa sârbească în acea regiune s-a consolidat.

În stăruinţa sa de a asigura o apărare puternică înspre Imperiul otoman, Consiliul Imperial de Război a format Graniţele Militare de la Mureş şi Tisa. Centrul graniţei mureşene a devenit Aradul, iar comandantul suprem Jovan Tekelija. Cu puţin timp înainte de formarea graniţei, poporul sârb din Ungaria a suferit pierderi majore în timpul Răscoalei lui Rákóczi între 1703-1711; izvoarele maghiare menţionează pierderi de o sută de mii de vieţi. Multe victime proveneau din zona Aradului şi a luncii Mureşului.

După alungarea turcilor din Banat (1718), componenţa etnică a acestei regiuni în care sârbii fuseseră majoritari s-a schimbat radical, mai întâi prin colonizările şvabilor, apoi ale maghiarilor şi slovacilor.

Cu ocazia războiului austro-turc (1737-1739) a avut loc cea de-a Doua Mare Migraţie, care a adus un nou val de migranţi sârbi în Banat. Războiul a consolidat graniţa la Sava şi Dunăre, astfel încât Graniţa Militară de la Mureş şi Tisa, care se afla deja în 1718 mult în spatele frontului, a devenit strategic inutilă. Consiliul Imperial de Război a hotărât desfiinţarea acesteia în 1741. Acest fapt a generat o nemulţumire majoră în rândul grănicerilor sârbi, care refuzau mutarea înspre sud, cât şi statutul de iobag în judeţele maghiare. Dat fiind faptul că cererile lor nu au fost ascultate, în anii 1751 şi 1752 a avut loc, sub conducerea lui Jovan Horvat şi Jovan Šević o nouă migraţie, de data aceasta în zona de graniţă a Rusiei cu Imperiul otoman şi hanatele tătare, între râurile Bug, Don şi Nipru. Acolo au fost fondate provinciile Serbia Nouă şi Slavenoserbia, însă prin aceasta populaţia sârbească din nordul Banatului (de-a lungul luncii Mureşului) s-a subţiat considerabil.

Pentru Timişoara, secolul al XVIII-lea a însemnat o perioadă de înflorire economică şi culturală, aceasta devenind un oraş european modern. Oraşul era dominat de sârbi şi germani, fiecare având magistratul propriu (primăria proprie). Când Timişoara a devenit oraş liber crăiesc în 1781, cele două magistrate s-au unit.

Un puternic imbold dezvoltării societăţii sârbeşti în Ungaria l-a dat Adunarea de la Timişoara, în anul 1790. La o sută de ani de la Marea Migraţie, într-o perioadă în care privilegiile dobândite au fost serios puse în pericol, în condiţiile în care Revoluţia franceză a zdruncinat Europa din temelii, Adunarea a formulat o serie de revendicări importante ale naţiunii sârbe legate de existenţa acesteia. În esenţă, revendicările cu caracter economic, politic, culural şi de învăţământ defineau programul naţional sârbesc, adaptat condiţiilor din Imperiul habsburgic.

Imediat după înfiinţarea societăţii Matica Srpska la Pesta (în anul 1826), omul de cultură Dimitrije P. Tirol fondează la Timişoara în 1827 publicaţia Banatskij almanah, iar în anul următor se iniţiază fondarea Societăţii iubitorilor de literatură sârbească.

Prin decret imperial, în anul 1849. Timişoara devine reşedinţa Voivodatului Serbia şi a Banatului de Timiş (1849-1860). În cadrul acestui voivodat a fost iniţiată şi implementată o nouă reformă a învăţământului de către Đorđe Natošević, s-au tipărit ziarele Južna pčela şi Svetovid, s-au făcut pregătiri în vederea fondării Teatrului Naţional Sârbesc şi a mutării Matica Srpska la Novi Sad. Între sârbi a dăinuit în permanenţă speranţa că se vor uni cu Principatul Serbiei. Aceste tendinţe au fost puternice în special pe durata războiului din Crimeea (1853-1856). Dizolvarea Voivodatului Serbia în anul 1861 a marcat o nouă etapă în lupta sârbilor pentru eliberarea naţională.

Proclamarea Monarhiei dualiste Austro-Ungaria în anul 1867 a avut un ecou negativ în rândurile populaţiei sârbe, care prin aceasta pe bună dreptate vedea un atac la bunurile dobândite prin lupta seculară de păstrare a identităţii naţionale. Aceasta a dus la necesitatea redefinirii programului naţional. În program, revendicările legate de emanciparea naţională sunt puse în contextul luptei comune cu celelalte naţiuni subjugate ale Ungariei. Pe scena politică sârbească a Ungariei au avut loc în deceniile şapte si opt ale secolului XIX mari tensiuni, datorită acţiunilor Tineretului Unit Sârb (1866-1871).

Ca parte a poporului sârb, în partea sa cea mai nordică, sârbii de pe actualul teritoriu al României s-au alăturat luptei generale pentru eliberare naţională şi unire. Au activat atât pe teritoriul Imperiului habsburgic, cât şi în Serbia şi în Muntenegru.

La sfârşitul secolului XIX, în Ungaria se contura din ce în ce mai pregnant lupta popoarelor pentru eliberare naţională, în mod deosebit a sârbilor, românilor şi slovacilor. Aceasta s-a manifestat şi în Banat, unde aceste naţiuni trăiau laolaltă.

În ultimele decenii de existenţă a Austro-Ungariei, poporul sârb a fost expus la o asuprire naţională şi mai puternică din partea regimului maghiar. Anularea, în 1912, a autonomiei naţional-bisericeşti a întărit şi mai puternic sentimentul negativ faţă de naţiunea maghiară conducătoare, sentiment ce s-a manifestat încă din anul 1848. În timpul Primului Război Mondial, datorită cererilor făţişe legate de unitatea naţională, populaţia sârbă din Austro-Ungaria a fost expusă unui regim totalitar. Mulţi au fost urmăriţi şi încarceraţi, iar un număr mare a fost trimis pe Frontul de est. Imediat după începerea războiului, sârbii de aici se înrolau în unităţi de voluntari în Serbia, participând ulterior şi ca soldaţi în armata sârbă la forţarea linei frontului de la Salonic şi la eliberarea ţării.

Ca dealtfel în toate regiunile de sud ale Ungariei în care au trăit, sârbii de pe teritoriul Banatului de astăzi au perceput căderea Monarhiei Habsburgice ca pe o realizare a dorinţelor seculare de a trăi în aceeaşi ţară suverană. Pe durata Conferinţei de pace de la Paris din 1919, când se luau decizii cu şi privire la viitoarele graniţe, populaţia sârbă din Banat cerea alipirea la ţara mamă, invocând argumente istorice, geografice, etnice, culturale şi economice.

Pe baza directivelor Conferinţei de pace de la Paris, un număr de aproximativ 50.000 de sârbi din şaizeci de localităţi s-au regăsit înăuntrul graniţelor noii Românii.

Ca naţiune, sârbii din România nu au fost supuşi exilului, discriminării sau asimilării forţate. Totuşi, dupa cel de-al Doilea Război Mondial, un număr semnificativ de sârbi a fost arestat şi condamnat la anii grei de închisoare politică, datorită pretinselor legături cu Iugoslavia.

În jur de 2400 de sârbi (familii întregi – de la cel mai mic la cel mai în vârstă membru) au trăit (şi doar o parte au supravieţuit) „Golgota Bărăganului“ – un gulag românesc pentru români, sârbi, nemţi, bulgari şi alte naţionalităţi din localităţile zonei de graniţă cu Iugoslavia – deportarea în Câmpia Bărăganului în anii 1950.

Închiderea şcolilor sârbeşti şi a altor instituţii a provocat răni puternice populaţiei sârbeşti, cu consecinţe care se resimt până în zilele noastre.

***

Cea mai mare parte a sârbilor din România astăzi trăieşte în circa şaizeci de localităţi din vestul şi sud-vestul României, începând cu satul Turnu şi oraşele Nădlac şi Arad de pe Mureş, până la comuna Sviniţa de la Dunăre (judeţele Arad, Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi). Numărul sârbilor este în scădere constantă, el s-a înjumătăţit efectiv în ultimele opt decenii: conform statisticilor Episcopiei sârbe de Timişoara în anul 1924 erau 44.078, în urma recensământului din 2002 – 22.561; conform recensământului din 2011 în România traiesc puţin peste 18 mii de sârbi, ceea ce reprezintă mai puţin de 0,1% din totalul populaţiei ţării.

Confesiunea ortodoxă este unul din elementele caracteristice ce definesc sârbii de pe teritoriul actual al României. În calitatea ei de cea mai veche instituţie, Biserica ortodoxă sârbă a fost întotdeauna alături de credincioşii ei, iar credincioşii alături de Biserică.

Responsabilitatea spirituală asupra populaţiei sârbe din România, ca şi toate bisericile şi mănăstirile ortodoxe sârbe de pe teritoriul României aparţin Episcopiei sârbe de Timişoara, parte integrantă a Bisericii ortodoxe sârbe.

Izvoarele scrise atestă existenţa Episcopiei Timişoarei încă din secolul XVI, când făcea parte din Patriarhia sârbă de la Ipek. După încheierea păcii de la Passarowitz (1718), episcopia a ajuns parte din Mitropolia Belgradului, a cărei teritoriu se întindea şi în Ungaria (Banat, Oltenia).

Merită menţionat că la întâlnirea care a avut loc în anul 1710 în satul Beregsău Mic (jud. Timiş), între mitropolitul de Karlowitz Sofronije Podgoričanin şi patriarhul de la Ipek Kalinik I, acesta din urmă a acordat autonomie noii mitropolii sârbeşti, formate pe teritoriul Imperiului habsburgic.

În timpul stăpânirii austriece din partea de nord a Serbiei a avut loc alipirea celor două mitropolii ortodoxe din Austria, astfel încât în 1731 Episcopia Timişoarei devine parte întegrantă a Mitropoliei de Karlowitz.

După anul 1864, când a avut loc separarea ierarhică a românilor ortodocşi din Mitropolie, episcopia sârbă a rămas parte integrantă a acesteia până în anul 1920, când devine, prin reorganizare, parte a Patriarhiei sârbe. Statul român a recunoscut Episopia sârbă a Timişoarei ca entitate în anul 2009.

Episcopia are pe teritoriul României astăzi 56 de parohii şi 5 mănăstriri, acestea din urmă fiind de o mare importanţă pentru istoria poporului sârb de pe aceste meleaguri. Mănăstirile Baziaş şi Zlatiţa (ambele în jud. Caraş-Severin) au fost fondate, după tradiţie, de Sfântul Sava, primul arhiepiscop sârb, în timp ce mănăstirile medievale Bezdin (jud. Arad) şi Sângeorge (jud. Timiş) sunt de importanţă capitală în special pentru istoria Mitropoliei de la Karlowitz, din obştea acestor mănăstiri provenind un număr însemnat de ierarhi ai Bisericii sîrbe – episcopi şi patriarhi.

În Timişoara, care a fost din cele mai vechi timpuri reşedinţa episcopilor sârbi, există trei biserici ortodoxe sârbeşti. Cea mai importantă, Catedrala ortodoxă sârbă, reprezintă o perlă a arhitecturii şi artei timişorene. Catedrala se află în centrul istoric al oraşului (Piaţa Unirii), alături de clădirea impozantă a Palatului episcopal sârb, respectiv de clădirea Parohiei Ortodoxe Sârbe Timişoara-Cetate.

Conform izvoarelor istorice, învăţământul în limba sârbă de pe teritoriul României este mai vechi de trei secole. Acesta a funcţionat într-o manieră organizată, de-a lungul timpului, în Imperiul otoman, în cel Habsburgic, în Regatul României, în perioada comunistă de după razboi, până în zilele noastre.

Până la cel de-al Doilea Război Mondial, toate şcolile naostre au fost confesionale, în număr de aproximativ cincizeci, având în jur de 9000 de elevi. După război, toate şcolile au fost naţionalizate. Ca o consecinţă a prevederilor legale legate de învăţământ din acea vreme, a micşorării numărului de copii în familiile sârbeşti, a optării părinţilor sârbi pentru şcoli româneşti, dar şi a unor presiuni indirecte, numărul elevilor scade considerabil, iar şcolile se închid treptat.

Astăzi, sârbii din România au câteva şcoli primare cu un număr mult mai mic de elevi (în total, în jur de 100) şi cu câte un învăţător. La Belobreşca (jud. Caraş-Severin) încă funcţionează şcoala cu opt clase în limba sârbă.

În Timişoara există Liceul Teoretic „Dositei Obradovici”, în cadrul căruia învaţă în jur de 250 de elevi în cele douăsprezece clase.

În România există şi două catedre de limba şi literatura sârbă, la Universităţile din Bucureşti şi Timişoara.

Merită subliniat aspectul că, datorită îndelungatei tradiţii didactice sârbeşti şi a şcolilor noastre, numărul sârbilor cu studii superioare şi a intelectualilor sârbi este procentual mai mare decât a tuturor etniilor din România.

Ca şi celelalte minorităţi, în primele zile după evenimentele din decembrie 1989, şi minoritatea sârbă si-a constituit organizaţia proprie, care şi-a schimbat denumirea de-a lungul anilor, pentru ca să se numească mai apoi Uniunea Sârbilor din România. Constituirea unor astfel de organizaţii (implicit şi a Uniunii Sârbilor) a avut ca scop definirea unui cadru organizat de activitate a minorităţilor cu scopul păstrării identităţii etnice, prin cultivarea valorilor spirituale şi culturale proprii, păstrarea tradiţiilor seculare, a obiceiurilor şi a valorilor specifice în toate domeniile care definesc o minoritate naţională. Toate acestea respectând cadrul legal şi ţara în care trăim – România. Cu alte cuvinte, Uniunea Sârbilor din România este oficial recunoscută de către instituţiile de stat corespunzătoare, prin care se realizează legătura între statul român şi comunitatea sârbă care vieţuieşte aici. Uniunea Sârbilor din România nu este o organizaţie politică, activitatea ei fiind direcţionată înspre respectarea drepturilor minorităţii naţionale sârbe, în acest context înscriindu-se şi activitatea deputatului din partea Uniunii Sârbilor în Parlamentul României.

În cei peste douzeci de ani de existenţă, Uniunea Sârbilor din România a realizat (independent, sau în colaborare cu alte instituţii) o serie de activităţi (culturale, spirituale şi educaţionale) care au declanşat potenţiale creatoare în aproape toate localităţile din România unde trăieşte un număr mai insemnat de sârbi. A fost iniţiată şi susţinută funcţionarea numeroaselor formaţii şi ansambluri artistice şi folclorice, iar activitatea editorială, cu sprijinul mijloacelor de informare în masă, este de asemenea însemnată. Aceste diverse activităţi (anual, peste o sută) sunt finanţate în cea mai mare măsură prin intermediul Departamentului de Relaţii Interetnice din Guvernul României.

Prima carte sârbească de pe teritoriul României de astăzi a fost tipărită la Târgovişte, la începutul secolului XVI, prin strădania ieromonahului Makarije. Mai târziu, şi în alte centre editoriale apar cărţi sârbeşti: la Blaj, Iaşi, Râmnic (acesta din urmă deosebit de important datorită tipăririi primei ediţii a cărţii Srbljak – o culegere de slujbe ale sfinţilor sârbi – în anul 1761, pregătită de episcopul aradului Sinesije Živanović).

Dacă ne referim la regiunea în care astăzi trăieşte majoritatea sârbilor din România, bogata tradiţie a editării ziarelor şi revistelor, respectiv a cărţilor începe în anii douăzeci ai secolului XIX. Văzând lumina tiparului tocmai la periferia spaţiului etnic şi lingvistic sârb, majoritatea publicaţiilor a avut viaţă scurtă, fiind de cele mai multe ori rezultatul entuziasmului individual al unor oameni de cultură. Prima publicaţie periodică în limba sârbă de pe teritoriul actual al României a fost Banatskij Almanah al lui Dimitrije P. Tirol, în anul 1827.

De o însemnătate deosebită sunt apariţiile editoriale ale sârbilor din România între cele două războaie – într-un timp relativ scurt au fost tipărite numeroase volume şi publicaţii – de la lucrări monografice, creaţii literare, până la calendare-almanahuri, şi chiar partituri muzicale. Din întreaga presă a acelei vremi merită menţionat ziarul Temišvarski vesnik (a apărut între anii 1933-1947) şi ziarul bisericesc Glasnik (1921-1946).

După cel de-al Doilea Război Mondial activitatea editorială s-a materializat în cadrul Editurii de stat din Bucureşti, iar în anii şaptezeci editura „Kriterion” din Bucureşti s-a specializat în tipărirea volumelor în limbile minorităţilor naţionale din România.

Activitatea editorialistică a fost preluată de Uniunea Sârbilor din România în anul 1992.

O serie de volume care tratează problematica sârbilor din România au fost publicate după 1989 şi în Serbia. Totodată, scriitorii sârbi din România sunt astăzi membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, respectiv Serbia, ai Matica Srpska, colaboratori ai Academiei Serbiei de Ştiinţe şi Arte sau ai altor instituţii importante de cultură şi învăţământ.

Anual, Uniunea Sârbilor din România publică în jur de douăzeci de volume în limba sârbă (monografii, creaţii literare, volume de lucrări, studii etnografice), cât şi traduceri în română ale autorilor contemporani.

În Timişoara apare săptămânal ziarul Naša Reč, revista Novi Temišvarski Vesnik şi bianualul Književni Život. De câţiva ani apare şi calendarul anual Banatski Almanah.

Episcopia ortodoxă sârbă de Timişoara tipăreşte cu regularitate calendarul de perete şi revista sa anuală Glasnik.

Sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX marchează debutul activităţii cultural-artistice a sârbilor de pe teritoriul României de azi prin spectacole de teatru în Timişoara şi Arad.

Cea mai importantă activitate cultural–artistică a sârbilor din secolul XIX a fost muzica corală, cu precădere cea bisericească, începând cu anul 1836 la Timişoara, iar mai apoi şi în alte localităţi cu populaţie sârbă. Depăşind limitele exclusive ale cântului liturgic, această activitate a cunoscut o dezvoltare puternică în ultimul sfert al secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX, când se înfiinţează numeroase coruri orăşeneşti şi săteşti. Dintre acestea, un rol important l-a avut Societatea corală sârbească din Timişoara, înfiinţată în 1867, a cărei activitate se întinde până după cel de-al Doilea Război Mondial. Putem afirma că sârbii din România desfăşoară de mai bine de 175 de ani o activitate corală neîntreruptă, cel mai de seamă exponent al acesteia fiind astăzi Corul Catedralei Ortodoxe Sârbe din Timişoara, reînfiinţat în 1997. Prin participarea sa nu doar la serviciul liturgic, ci şi la numeroasele festivaluri şi manifestaţii din ţară şi străinătate, corul continuă tradiţia nobilă a cântului coral la sârbii bănăţeni, fiind la ora actuală unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai muzicii corale timişorene în întreg ansamblul ei.

Activitatea folclorică organizată a sârbilor din România s-a dezvoltat mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, întâi sub aripa Uniunii Asociaţiilor Culturale Democrate Slave din România, dar în special în cadrul Ansamblului Sârb de Stat de Cântece şi Jocuri, între anii 1954-1970. După desfiinţarea Ansamblului, alături de formaţiile de instrumentişti şi solişti amatori deja existente şi-au facut treptat loc şi ansamblurile de dansatori, ale căror activitate a cunoscut în ultimii douăzeci de ani o creştere fulminantă. Cel mai reprezentativ ansamblu folcloric al sârbilor din România este „Mladost”, înfiinţat în 1969 de un grup de studenţi sârbi din Timişoara. Ansamblul a participat la numeroase festivaluri şi concursuri în ţară şi străinătate, fiind astăzi cotat ca unul din cele mai bune ansambluri din întreaga diasporă sârbă. În Romania există astăzi în jur de cincisprezece formaţii de dansatori.

Pe lângă activitatea folclorică, menţionăm şi existenţa orchestrelor tradiţionale de tamburaşi, cât şi a trei studiouri de teatru.

Sârbii din România îşi păstrează tradiţiile strămoşeşti, obiceiurile şi folclorul. Limba sârbă şi credinţa ortodoxă fiind elementele definitorii ale identităţii naţionale, cea mai mare parte a obiceiurilor sunt strâns legate de sărbătorile bisericeşti. Amintim: „položajnik”-ul, aducerea paielor în casă, aprinderea lemnului de stejar „Badnjak”-ul, colindatul – în Ajunul Crăciunului; sărbătorirea Revelionului sârbesc (după calendarul iulian); sărbătoarea Sfântului Sava (primul arhiepiscop sârb, patronul şcolilor); împărtăşirea copiilor (însă şi a adulţilor) în Postul Paştelui, respectiv al Crăciunului; lăsata secului („Fašanke“) înainte de Postul Paştelui; vopsirea oualor şi vizitarea mormintelor de Paşti; celebrarea sărbătorii casei (a sfântului protector), cât şi a hramului bisericesc cu slujba de tăiere a colacului; sărbătorirea praznicului Vidovdan (în memoria Sfântului cneaz Lazar şi a martirilor căzuţi în bătălia de la Kosovo); sărbătoarea ortodoxă a mamelor („Materice”). Tradiţia sub forma dansului şi a cântecului se cultivă în cadrul ansamblurilor folclorice, respectiv a corurilor.

***

Din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, din rândurile sârbilor de pe teritoriul României s-au evidentiat numeroase personalităţi sârbe (însă şi europene) ale culturii, spiritualităţii, ştiinţei, literaturii, învăţământului, sportului. De asemenea, o pleiadă de personalităţi sârbe a trăit şi a creat pe aceste meleaguri. În continuare vom prezenta o listă (cu certitudine incompletă) a personalităţilor marcante ale sârbilor din România.

Din familia Branković din Ineu au provenit trei cunoscuţi ierarhi ortodocşi: Sava I, al Lipovei şi Ienopolei (la începutul secolului XVII), Longin al Ienopolei (1628 – după 1645) şi Sava II, mitropolitul Ardealului la Alba Iulia (1656-1683). Ei şi-au asumat rolul de lideri ai populaţiei ortodoxe sârbe şi române şi au apărat-o în relaţia ei cu catolicii şi evanghelicii, îndurând cu stoicism persecuţiile catolice şi calvine. Mai devreme, despotul Đorđe Branković s-a lepădat de titlul şi de domeniile sale şi, fiind tuns în monahism cu numele Maksim, trece în Ţara Românească la chemarea domnitorului şi devine mitropolitul Ungro-Vlahiei. La Târgovişte deschide prima tipografie din România, unde lucra călugărul sârb Makarije, ulterior şi Dimitrije Ljubavić. Mitropoliţii Sava II şi Maksim au fost canonizaţi de Bisericile Ortodoxe Română şi Sârbă.

Sfântul Iosif a fost mitropolit al Timişoarei în anul 1643, respectiv între 1648-1656. S-a născut la Dubrovnik, la cele veşnice trecând la mănăstirea bănăţeană Partoş. La scurt timp după moartea sa a fost proclamat sfânt. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, ulterior şi de cea Sârbă, prăznuindu-se pe 15/28. septembrie. Moaştele sale se găsesc în Catedrala Ortodoxă Română din Timişoara.

Contele Đorđe Branković, fratele mitropolitului Sava, născut în 1645 la Ineu, diplomat şi istoric a marcat o adevărată epocă a istoriei sârbe. Misiunile sale la Istambul, Moscova, Viena şi în special la Bucureşti au avut un ecou european. Datorită ambiţiilor sale politice a fost privat de libertate pe viaţă. A scris Hronica slovenilor, Illiricului, Mysii cei din Sus şi cei din Jos Mysii şi Cronicile slavenosârbe. A murit ca prizonier în 1711 la Cheb (Cehia).

Episcopul Ienopolei şi Aradului Isaija Đaković a fost cel mai însemnat colaborator al patriarhului Arsenije III Čarnojević în privinţa conducerii bisericeşti şi laice. A obţinut cunoscutele Privilegii de la împăratul Leopold I, pe baza cărora se definea statutul civil şi legal al poporului sârb în Imperiul Habsburgic. L-a moştenit pe patriarhiul Arsenije III ca mitropolit de Krušedol. A murit în anul 1708.

Cărturar şi iluminist, ieromonahul Dositej Obradović s-a născut la Ciacova în jurul anului 1740. Părăsind locurile copilăriei, chiar şi mănăstirea sa Hopovo, a călătorit şi a studiat prin lume, apoi a trecut in Serbia. Fiind cel mai erudit sârb al acelor vremuri, a devenit ministru al educaţiei, a organizat şcoli, a fost sfetnicul conducătorilor răscoalelor şi totodată consilierul şi secretarul personal al lui Karađorđe Petrović. Este reprezentatul tipic al filosofiei raţionaliste a iluminismului. A murit în anul 1811. la Belgrad.

Meşterul iconar Stefan Tenecki (pe la 1720-1798), unul din cei mai reprezentativi pictori sârbi ai barocului, a fost un cetăţean de vază al Aradului, senator şi epitrop al Catedralei din Arad.

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Ardeal soseşte ieromonahul sârb Visarion Saraj, un înflăcărat orator şi luptător pentru ortodoxie. Discursurile sale au ridicat populaţia împotriva greco-catolicilor şi calviniştilor, motiv pentru care a fost persecutat de către autorităţi, fiind martirizat. A fost canonizat de către Bisericile Ortodoxe Română şi Sârbă.

Primul sârb doctor în drept, nobilul şi marele mecena Sava Tekelija s-a născut la Arad în anul 1761. Studiile de drept le-a efectuat la Pesta, unde a obţinut şi titlul de doctor în anul 1786. Ca deputat la Adunarea de la Timişoara a cerut ca articolele Privilegiilor sârbeşti să fie incluse în legile de stat ungare. A ajutat material instituţiile ştiinţifice, culturale şi de învăţământ, în special Matica Srpska, al cărei preşedinte pe viaţă a fost numit, din 1838. La Pesta a pus bazele fundaţiei „Tekelijanum”, pentru şcolarizarea elevilor sârbi săraci şi talentaţi din toate regiunile unde trăiau sârbii. A murit la Arad în anul 1842.

Arhimandritul mănăstirii Sângeorge Pavle Kengelac, naturalist şi istoric, este autorul celui mai insemnat volum de istorie naturală din prima jumătate a secolului XIX. A murit în anul 1834.

Prima scriitoare sârbă din epoca iluminismului, mecena şi binefăcătoare, Eustahija Arsić, a trăit şi creat la Arad în prima jumătate a secolului XIX. S-a preocupat de educaţia tinerelor sârboaice. A fost prima femeie membră a Matica Srpska. A murit la Arad în anul 1843.

Cunoscutul om de cultură şi învăţământ Jovan Stejić, creatorul terminologiei medicale moderne sârbeşti, unul din fondatorii Academiei sârbe şi organizatorul serviciului sanitar în Serbia s-a născut în anul 1803 la Arad. A murit la Belgrad în anul 1853.

Literatul, redactorul de ziar şi bibliofilul Dimitrije P. Tirol s-a născut la Ciacova în 1793. Foarte devreme s-a stabilit cu părinţii la Timişoara. În casa lui a locuit familia lui Vuk Stefanović Karadžić între 1822-1824. A tipărit la Timişoara în anul 1827 ziarul Banatskij almanah, unul din primele calendare-almanahuri sârbeşti. Timp de douăzeci de ani a fost pedagogul copiilor lui Jefrem Obrenović în Serbia, iar după 1840 directorul Tipografiei sârbe de stat. S-a numărat printre primii membri numiţi ai Academiei sârbe şi ai Bibliotecii. Revenind la Timişoara, a fost şeful catedrei de limbă sârbă a Liceului Piarist, a fondat una din primele biblioteci timişorene, iar din 1854. a editat Temišvarskij kalendar. A murit la Timişoara în anul 1857.

Episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe Maksim Manuilović s-a născut la Arad. A fost episcop de Vârşet (1829-1833), apoi de Timişoara până la moarte, în 1838.

Juristul Andrija Vasić s-a născut la Timişoara în anul 1796. A fost primarul oraşului Vârşet şi autorul primei monografii a acestui oraş. A murit la Vârşet în 1864.

Episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe Stefan Popović s-a născut la Ciacova în anul 1798. A fost episcop de Pakrac (1839-1843), apoi de Vârşet până la moarte, în 1849.

Cel mai însemnat pictor sârb din primului sfert al secolului XIX, Arsenije-Arsa Teodorović, a deschis, după terminarea studiilor, o şcoală de pictori în Timişoara. S-a evidenţiat prin numeroase lucrări – icoane, compoziţii religioase şi portrete. A murit la Novi Sad în anul 1826.

Pictorul academic Konstantin Danil din Lugoj, care şi-a început studiile tocmai în atelierul lui Arsa Teodorović, a atins cele mai înalte culmi în domeniul portretelor. Este de notoritate iconostasul pictat de el pentru Catedrala Ortodoxă Sârbă din Timişoara. Opusul lui reprezintă vârful epocii biedermeier la sârbi, facându-l unul din cei mai importanţi artişti din cultura poporului sârb al secolului XIX. A murit la Becicherecul Mare în 1873.

Întemeietorul familiei de pictori arădeni, pictorul academic Nikola Aleksić a realizat în jur de o mie de icoane şi portrete, fiind considerat cel mai bun pictor sârb al secolului XIX. A murit la Arad în anul 1873. Un rol important în dezvoltarea picturii sârbe l-a avut şi nepotul său, arădeanul Stevan Aleksić.

Episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe Vasilijan Petrović s-a născut la Timişoara în anul 1820. A fost episcop de Bačka din 1882 până la moartea sa în 1891.

Arhitectul Emilijan Josimović s-a născut la Moldova Veche (jud. Caraş-Severin) în anul 1823. După studiile de la Viena, a trecut în 1845 la Belgrad, unde a realizat în 1867 propunerea de urbanizare a oraşului. Aceasta a reprezentat primul plan specializat şi documentat de regularizare urbanistică din Serbia.

Poetul Branko Radičević, care a marcat un moment de cotitură în istoria liricii sârbe, a ajuns cu familia la Timişoara în anul 1840, unde a studiat filosofia între 1841-1843. Se crede că a început să scrie poezie tocmai la Timişoara. A murit la Viena în anul 1854. Până la sfârşitul vieţii, în Timişoara au trăit fratele său Stefan (+ 1845) şi tatăl său Teodor (+ 1864).

Jelena Marinković, născută în anul 1841 la Timişoara, a fost mai întâi actriţă la Novi Sad, devenind apoi prima modistă sârboaică. Până în 1899, a avut în Belgrad, timp de două decenii, atelierul său independent. A murit în capitala Serbiei în anul 1902.

Pianista Jovanka Stojković s-a născut la Timişoara în anul 1852. A studiat la Praga şi Viena, fiind eleva lui Franz Liszt. A susţinut concerte în Austro-Ungaria, ulterior în Beograd, cel mai mult la Teatrul Naţional. A murit la Paris în anul 1892.

În Timişoara a trăit în două rânduri prinţul Aleksandar Karađorđević, fiul lui Karađorđe Petrović. Aici a şi murit în anul 1885. Cel de-al nouălea copil al său, Arsen Karađorđević s-a născut la Timişoara. A fost general în armata rusă şi s-a evidenţiat în ambele războaie balcanice şi în Primul Război Mondial. A murit la Paris în 1938.

Episcopul de Zadar Dimitrije Branković s-a născut la Timişoara în anul 1868. A fost episcop între anii 1913-1920. A murit în anul 1938.

Arhitectul Milan Tabaković s-a născut la Arad în anul 1860. A lăsat o amprentă puternică atât în oraşul său natal, cât şi în alte locuri unde a creat. În timpul activităţii sale de jumătate de secol, a proiectat patruzeci de clădiri majore (biserici, şcoli, spitale, teatre). A decedat în 1946. Din aceeaşi familie s-au mai consacrat arhitectul Đorđe Tabaković (1897-1971) şi pictorul academic Ivan Tabaković (1898-1977), membru al Academiei Sârbe.

Scriitorul şi diplomatul sârb Jovan Dučić a activat la Bucureşti între anii 1937-1940, fiind, din 1939, primul ambasador al Iugoslaviei în România. A murit în SUA în anul 1943.

Scriitorul şi diplomatul sârb Miloš Crnjanski şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în Timişoara, unde a şi început să scrie.Este considerat unul din cei mai importanţi exponenţi ai literaturii sârbe din secolul XX. A murit la Belgrad în 1977.

Episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe Longin Tomić s-a născut la Felnac (jud. Arad) în anul 1893. A fost episcop de Zahumlje şi Herţegovina (1951-1955), apoi de Zvornik şi Tuzla până la moarte, în 1977. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a jucat un rol important în salvarea de la distrugere a moaştelor Sfântului Împărat Uroš, a Sfântului Cneaz Lazar şi a Sfântului Cuvios Stefan Štiljanović.

Cântăreaţa de operă Melanija Bugarinović şi-a făcut studiile muzicale la Timişoara şi o vreme a cântat în Societatea corală sârbească. În anul 1930 a fost primită la opera din Belgrad, iar din 1937 a fost solista operei din Viena. A murit la Belgrad în anul 1986.

Preotul Svetozar Trlajić, ulterior episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe Sava (ucis de către ustaşii croaţi în 1941, ca episcop al Karlovac-ului de Sus) a slujit între anii 1909-1911 la Pecica (jud. Arad). A fost canonizat în anul 2011, fiind prăznuit pe 4/17. iulie.

Protoiereul-stavrofor Slobodan Kostić, cea mai marcantă personalitate a preoţimii sârbe din România din secolul XX, a fost paroh în Mehala între 1909-1916 şi Timişoara (Cetate) între 1928 şi 1947. Printre altele, a îndeplinit funcţia de locţiitor arhieresc (vicar) al Episcopiei sârbe de Timişoara între anii 1942-1947 şi de redactor-şef al ziarului eparhial Glasnik, între 1921-1946. S-a afirmat ca exponent de marcă pe plan naţional-bisericesc, dar şi ca scriitor-istoric. A murit şa Timişoara în anul 1956. Fiul său Dejan, ulterior episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe Visarion Kostić s-a născut la Timişoara în 1910. A fost episcopul Banatului din 1951. până la moarte, în 1979 şi administratorul Episcopiei Sârbe de Timişoara între 1952-1979.

Muzicianul Milan Vlajin s-a născut la Timişoara în anul 1912. S-a evidenţiat ca pedagog în şcolile din Banat, în Podgorica, Vârşet şi Belgrad; ca dirijor, compozitor şi culegător de folclor. A murit la Belgrad în anul 1976.

Deşi astăzi puţini ca număr, sârbii de pe teritoriul României, pe baza tradiţiilor moştenite de la strămoşii lor, au contibuit substanţial la valorile culturale şi spirituale ale regiunii în care trăiesc, în colaborare cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare. În textul de faţă am încercat să prezentăm o retrospectivă istorică a prezenţei sârbilor pe aceste meleaguri, a strădaniei lor de a-şi păstra religia ortodoxă, limba, cultura şi instituţiile care au asigurat împlinirea acestor ţeluri, deseori nu într-o manieră facilă. Ca parte a poporului sârb, prezent pe teritoriile diverselor ţări, şi sârbii din România au căutat, pe de-o parte, în permanenţă, să nu piardă legătura cu ţara-mamă, iar pe de altă parte să-i respecte şi sa colaboreze cu conlocuitorii lor. Personalităţile sârbe care s-au evidenţiat din această regiune, importante pentru cultura şi ştiinţa sârbă şi europeană ne îndeamnă ca noi, cei ce trăim astăzi pe aceste meleaguri, sa le mulţumim şi să fim mândri de strămoşii noştri.

Dejan Popov

B I B L I O G R A F I E

Љ. Церовић, Срби у Румунији од раног средњег века до данашњег времена, Нови Сад 1997.

Љ. Степанов, Савез Срба у Румунији – 20, Темишвар 2009.

Сава, епископ шумадисјки, Српски јерарси од деветог до двадесетог века, Београд, Подгорица, Крагујевац 1996.

С. Бугарски, Љ. Степанов, Срби у Темишвару. Мехала, Темишвар 2008.

С. Бугарски, Љ. Степанов, Срби у Темишвару. Град, Темишвар 2011.

Енциклопедија српког народа, Београд 2008.